Stătea deja de o jumătate de oră, singur, la o masă de două persoane, când chelnerul i s-a adresat:
„Doriţi să comandaţi, domnule?” La urma urmei, era acolo de la ora şapte şi trecuseră mai bine de treizeci de minute.
„Nu, mulţumesc” a răspuns bărbatul, afişând un zâmbet „Mai aştept puţin… Sau ce-aţi spune de încă o cafea?”
„Desigur, domnule.”
Omul stătea gânditor, cu ochii lui căprui, adânci, privind fix prin vitraliile localului. Frământa între degete şerveţelul, lăsând ca sunetul lin al muzicii să-i copleşească mintea. Îmbrăcat într-un hanorac îngrijit, cu părul lui de un şaten închis, pieptănat cu grijă, şi-ar fi dorit să afişeze o imagine agreabilă, chiar plăcută şi primitoare. Ar fi vrut să se simtă important, respectat, iubit. Cu toate acestea, nu era într-atâta de formal încât să facă pe cineva să se simtă stânjenit. În ciuda faptului că şi-a luat toate măsurile pentru a-i face pe ceilalţi să se simtă în largul lor în compania lui, stătea mai mult singur.
Chelnerul s-a întors pentru a-i umple din nou ceaşca de cafea.
„Vă mai pot servi cu ceva, domnule?”
„Nu mulţumesc”.
Chelnerul a zăbovit câteva momente în picioare, lângă masă, ceva zgândărindu-i curiozitatea.
„Nu-i treaba mea domnule, dar…”. Vocea lui devenea tot mai gâtuită. Acest tip de discuţie i-ar fi putut compromite bacşişul, dacă nu chiar slujba.
„Spune, nu te opri,” l-a încurajat omul, cu vocea lui puternică şi totuşi sensibilă.
„De ce vă obosiţi de fiecare dată s-o aşteptaţi?” a întrebat într-un final chelnerul. Pentru că acest bărbat venea seară de seară la restaurant, întotdeauna singur, întotdeauna răbdător.
„Pentru că are nevoie de mine.”
„Sunteţi sigur?”
„Absolut sigur.”
„Ei bine, nu vă supăraţi domnule, dar presupunând că aşa ar sta lucrurile şi ea ar avea nevoie de dumneavoastă, de ce nu vă arată câtuşi de puţin lucrul acesta?… Numai săptămâna aceasta v-a pus pe drumuri de trei ori!”
Omul, şi-a lăsat privirile în pământ, îngăimând stânjenit: „Da, ştiu…”
„Atunci de ce totuşi continuaţi să veniţi şi s-o aşteptaţi?”
„Cassie a spus că va fi aici.”
„A spus asta înaine,” a replicat chelnerul „Dar eu nu m-aş baza pe spusele ei, de ce aţi face-o dumneavoastră?”
De data aceasta, bărbatul şi-a ridicat privirea radioasă: „Pentru că o iubesc.”
Chelnerul a plecat, mirându-se cum poate iubi o fată care numai în decurs de o săptămână l-a amăgit de trei ori.
„Trebuie să fie nebun!”, a conchis el în cele din urmă.
Din celălalt colţ a sălii, a mai aruncat o privire la bărbatul, care tocmai îşi turna lapte în cafea. Apoi l-a văzut frământând de câteva ori linguriţa între degete şi amestecând agale zahărul. După un moment în care a privit fix în oglinda cafelei, şi-a dus ceaşca la gură şi a sorbit, privind tăcut în jur.
„Poate că nu-i nebun…” şi-a spus chelnerul în sinea lui. „Poate fata are nişte calităţi de care nu ştiu eu, sau poate că dragostea lui e mai puternică decât orice.” Încercând să-şi abată gândurile, s-a grăbit să preia o comandă pentru o petrecere.
Aşa, cu cafeaua alături, bărbatul recapitula pentru a nu ştiu câta oară, toate lucrurile despre care ar fi dorit să discute cu Cassie. Dar mai presus de orice, era nerăbdător să îi asculte vocea, vorbindu-i despre ziua care s-a scurs, cu succesele ei… înfrângerile… despre orice. E adevărat, l-a amăgit şi de fiecare dată lucrul acesta l-a durut, dar nu poate admite că nu va veni. Aşadar toată ziua nu face altceva decât să aştepte cu nerăbdare seara, cu întâlnirea de la restaurant. A încercat în atâtea rânduri să îi arate lui Cassie cât de mult o iubeşte şi totodată şi-ar fi dorit ca şi ei să îi pese măcar puţin de el. Sorbea sporadic din cafea, sperând ca ea, în cele din urmă, să apară.
Era ora nouă și jumătate când chelnerul s-a întors la masa unde tot doar un singur scaun era ocupat.
„Mai doriţi ceva?”
„Nu, cred că aceasta-i tot pentru seara asta. Faceţi-mi nota de plată, vă rog.” După ce a plecat chelnerul, bărbatul a privit cecul, şi-a deschis portofelul şi deşi avea suficienţi bani pentru a-i oferi lui Cassie un adevărat festin, se vedea încă o dată în situaţia de a achita doar cinci cafele şi bacşişul.
„De ce îmi faci asta, Cassie?” se întreba, răvăşit, în gând, în timp ce se ridica de la masă.
„La revedere” i s-a adresat chelnerul, când a trecut prin dreptul lui.
„Noapte bună şi mulţumesc pentru servire.”
„Cu plăcere, domnule” a mai adăugat cu vocea blajină chelnerul, văzându-i durerea din ochi, pe care zâmbetul condescendent n-a putut-o ascunde.
Bărbatul a petrecut cu privirea o pereche de tineri, care ieşeau veseli şi gălăgioşi din local şi în ochi i-a licărit o lumină, în timp ce se gândea la cât de frumos ar fi putut petrece seara cu Cassie. S-a oprit la recepţie unde a făcut o rezervare pentru a doua zi, gândindu-se că poate, poate, Cassie va veni..
„Tot la ora şapte? Tot pentru două persoane?”a întrebat gazda restaurantului.
„Exact” a confirmat bărbatul.
„Credeţi că va veni?” şi-a permis femeia să mai întrebe. Nu intenţiona să fie nepoliticoasă, dar de atâtea ori l-a văzut stând singur la masă…
„Odată va veni. Iar eu voi fi aici, aşteptând-o.”
Bărbatul s-a încheiat la haină şi a păşit afară din restaurant. Avea umerii adunaţi, dar prin fereastra localului, gazda nu-şi putea da seama dacă e din cauza frigului sau a durerii care-l apăsa.
În timp ce el părăsea parcarea, Cassie cădea moartă de oboseală, în pat, după o seară petrecută cu prietenii. Pe noptieră şi-a găsit agenda în care cu o seară înainte mâzgălise ceva. „7 PM… Şi ce am scris aici?… Oh, da, timp de rugăciune… Ei bine, am s-o fac mâine.” Între timp, încerca să se convingă pe sine: „Aveam nevoie să ies cu prietenii în seara asta, iar acum trebuie neapărat să dorm. Mâine va fi bine. Isus va înţelege şi mă va ierta. Sunt sigură că nu s-a supărat!”
Foto: http://en.wikipedia.org