Statul New Mexico este un tărâm fascinant: deşertul galben, cactuşii cât casa, munţii roşii cu vârfurile în nori. Este un amestec exotic de culturi: comanşi, conchistadori şi cowboy.
În oraşul Santa Fe se află o capelă renumită, Capela Loretto. Cum intri pe poarta de fier nu intri doar într-o curte de biserică, ci într-o altă eră. Tâmplarii mexicani au lucrat vreme de 5 ani la construcția bisericii și a fost făcută după modelul unei mici capele din Paris. Sanctuarul conţine altarul, o fereastră vitraliu şi o lojă a corului.
În 1878 capela era gata: uşile erau la locul lor, băncile erau fixate, podeaua şlefuită. Totul era gata. Chiar şi loja corului. Totuşi, lipsea un lucru: scările pe care să se urce în lojă. Capela era prea mică pentru a permite construirea unor scări standard. Cei mai buni constructori şi designeri din zonă au dat din cap şi au spus: “Imposibil!”
Cinci metri le despărţeau pe surorile din Loretto de ceea ce au visat. Aşa că, ce au făcut? Singurul lucru ce-l mai puteau face: “S-au urcat pe munte!” Nu, nu pe muntele din Santa Fe, pe un munte mult mai înalt. Au urcat pe acelaşi munte pe care a urcat Domnul Isus Hristos cu mai bine de 1800 de ani înainte, au urcat muntele rugăciunii.
Oare El pentru ce s-o fi rugat?
Pentru ca ucenicii ameţiţi de succes să înveţe să facă faţă şi eşecurilor?
Pentru ca oamenii înfometaţi după pâinea fizică să înfometeze după pâinea vieţii?
Pentru misiunea ce-o avea de dus la îndeplinire acum că Ioan Botezătorul tocmai încetase din viaţă? Sau, poate, mă înşel. Poate nu a cerut nimic. Poate că doar a stat în prezenţa Prezenţei, cufundat în măreţia Ei, odihnindu-se în Ea.
Nu ştiu ce s-a rugat. Dar ştiu rezultatul acestui timp petrecut pe munte în rugăciune. Muntele a devenit o treaptă înspre creştere. Ucenicii L-au văzut într-o lumină cum nu-L mai văzuseră; L-au cunoscut într-un mod nou.
Sunt “crevase” în viaţa noastră peste care nu poţi trece singur.
Sunt inimi în lumea ta pe care nu le poţi schimba fără ajutor.
Sunt “munţi” pe care nu-i poţi urca fără ca, mai întâi, să nu urci pe “muntele” Lui.
Surorile din Loretto l-au urcat.
Povestea capelei continuă în felul următor:
Surorile s-au rugat timp de 9 zile. În ultima zi, un tâmplar mexican cu barba căruntă şi pielea arsă de soare sosea ca și răspuns la rugăciunile lor. A lucrat timp de 8 luni……
Apoi, când au intrat în capelă, surorile şi-au văzut rugăciunea ascultată: o capodoperă a tâmplăriei îşi desfăşura spirala de la podea la lojă, două răsuciri complete de 3600 și 33 de trepte ţinute laolaltă de cuie de lemn fără vreun suport central. Ulterior, lemnul folosit s-a descoperit a fi un lemn de esenţă tare care nu se găseşte în zonă.
Când s-au întors să mulţumească tâmplarului acesta dispăruse și nu l-au mai văzut vreodată. A plecat făra să ceară vreun un ban sau o laudă. A fost un tâmplar care a făcut ceea ce nimeni altcineva nu a putut să facă, pentru ca, cântăreţii să urce în lojă şi să cânte.
Scările se pot vedea şi astăzi. Du-te şi vezi cu ochii tăi rodul rugăciunilor. Sau, mai bine, du-te direct la Maestrul Tâmplar. El a făcut deja un lucru imposibil pentru alţii, a construit nişte Scări pe care nimeni nu le-ar fi putut construi. El, ca şi tâmplarul, a folosit un material din altă lume și a venit să umple prăpastia dintre unde te afli şi unde ţi-ai dori să ajungi. El a construit scara pentru ca eu şi tu s-o urcăm… pentru ca mai apoi să putem cânta!
Foto: https://www.flickr.com/photos/asitrac/9642640130/sizes/c/in/photostream/