La ultimul curs al seminarului pe tema culturii greceşti, dr. Papaderos a făcut un gest de final şi a întrebat:
– Sunt întrebări?
Tăcerea a coborât peste sală.
– Nici o întrebare?, a repetat el rotindu-şi ochii peste studenţii prezenţi.
Aşa că, am îndrăznit eu:
– Domnule profesor, care este scopul vieţii?
Studenţii au început să râdă, mai ales pentru faptul că întrebarea nu era exact pe tema seminarului.
Profesorul a ridicat mâna pentru a face linişte în sală şi s-a uitat la mine lung, întrebându-se dacă eram serios sau doar ironic. Când şi-a dat seama că eram foarte serios a zis:
– Îţi voi răspunde la întrebare.
Şi-a scos portmoneul din buzunar, şi-a vârât mâna înăuntru şi a scos afară o mică oglindă rotundă de mărimea unei fise de 50 de bani. Ceea ce a spus a fost mişcător:
– Când eram copil, în timpul războiului, trăiam într-o sărăcie foarte mare. Locuiam într-un sat de munte foarte izolat.
Într-o zi, pe drum, am găsit mai multe bucăţi dintr-o oglindă spartă. O motocicletă germană avusese un accident. Am încercat să adun toate bucăţile şi să le lipesc la loc, dar acest lucru nu a fost posibil. Aşa că am păstrat doar bucata mai mare din oglinda spartă… aceasta din mâna mea. Frecând-o de pietre am reuşit să-i dau această formă rotundă.
Am început să mă joc cu ea şi am devenit fascinat de faptul că puteam reflecta lumina în locurile cele mai întunecoase, acolo unde soarele nu putea străbate niciodată – în găurile şi crevasele pământului, în colţurile cele mai întunecoase ale casei noastre.
Pentru mine a devenit un joc foarte interesant – să trimit lumina în locurile cele mai inaccesibile pe care le zăream.
Am păstrat oglinda şi în anii care au urmat. În momentele de fericire sau tristeţe, obişnuiam să scot oglinda din buzunar şi să repet acest joc.
Când am ajuns om în toată firea, am ajuns să înţeleg că acesta nu este doar un joc copilăresc, ci chiar o metaforă despre ceea ce aş putea să fac cu viaţa mea.
Am înţeles că eu NU sunt Lumina sau sursa Luminii, ci lumina, adevărul, înţelepciunea, cunoştinţa sunt acolo; ele există. Dar toate acestea vor străluci în colţurile întunecoase doar dacă eu le voi reflecta într-acolo.
Eu sunt o piesă dintr-o mare oglindă a cărei design sau formă nu o cunosc. Cu toate acestea, cu atât cât am, pot reflecta lumina în locurile întunecoase ale acestei lumi, în găurile negre din inimile celor din jur şi pot schimba câteva lucruri în câţiva oameni.
Poate că alţii vor vedea ce fac eu şi vor face şi ei la fel.
Acesta sunt eu!
Acesta este scopul vieţii mele! …
Acesta cred că este scopul vieţii!
… Apoi, şi-a luat micuţa oglindă şi ţinând-o cu grijă, a captat razele soarelui ce străbăteau prin fereastră şi le-a reflectat către faţa şi mâinile mele împreunate pe masă.