A devenit cunoscut pentru disponibilitatea de a purta de grijă celor leproşi. El s-a mutat într-un sat din insula Molokai, Hawaii, un sat asupra căruia se aplicase carantina şi în timp a devenit o colonie de leproşi. A trăit în mijlocul lor vreme de 16 ani. Le-a bandajat rănile, a îmbrăţişat trupuri pe care nimeni nu le-ar fi atins, a predicat pentru inimi care, altfel, ar fi fost părăsite. A organizat şcoli, grupuri muzicale, coruri. A construit case pentru ei, a făcut 2000 de coşciuge astfel încât, la moartea lor, aceşti oameni să poată fi îngropaţi cu demnitate. Încet, satul Kalawao a devenit un loc în care, mai degrabă să trăieşti, nu unul în care să mori. Părintele Damien nu a păstrat distanţa, nu şi-a luat măsuri de siguranţă. Mânca la aceeaşi masă cu ei, întindea mâna în aceeaşi farfurie. El s-a apropiat de ei.
Apoi, a venit ziua când a trebuit să-şi înceapă predica cu propoziţia: „Noi leproşii…”Acum nu îi ajuta doar, devenise unul dintre ei. Acum nu era doar pe aceeaşi insulă cu ei, era în pielea lor, le ştia greutăţile.
Într-o zi, Dumnezeu a venit pe pământ şi Şi-a început mesajul astfel: „Noi leproşii…”De data aceasta făcea mai mult decât să ne ajute din ceruri. Devenise unul dintre noi, a intrat în pielea noastră şi ne-a arătat cum să trăim în ea. Mulţi nu l-au recunoscut pe Dumnezeu. Ei căutau ceva cu mai multă strălucire, nu pe cineva care să ia asupra-şi limitările noastre. Mulţi l-au văzut, puţini l-au recunoscut…
Foto: http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Father_Damien_with_boys_of_the_settlement,_1889.jpg