Un soldat care revenea acasă după ce luptase în Vietnam și-a sunat părinții, din San Francisco.
“Mamă, tată, vin acasă, dar vreau să vă cer un favor. Am un prieten cu mine și vreau sa îl aduc la noi acasă.”
“Sigur”, au răspuns ei. “Ne-ar plăcea să îl întâlnim.”
“Dar trebuie să vă mai spun ceva” a continuat fiul. “A fost rănit foarte rău în luptă. A călcat pe o mină și și-a pierdut un braț și un picior. Nu are unde să meargă și vreau să vină să locuiască cu noi.”
“Îmi pare rău să aud asta, fiule. Poate îl ajutăm să își găsească un loc unde să stea.”
“Nu, eu vreau să stea cu noi.”
“Fiule” a spus tatăl, “nu știi ce ne ceri. Cineva cu un asemenea handicap ar fi o povară imensă pentru noi. Avem viețile noastre, care se cer a fi trăite și dacă ar interveni așa ceva… ne-ar încurca enorm. Tu, vino acasă și vom încerca să îl ajutăm cumva pe prietenul tău. Își va găsi el un drum în viață; nu e nevoie să te implici chiar așa.”
În momentul următor, fiul a întrerupt convorbirea. A închis.
Părinții nu au mai auzit nimic despre el. Câteva zile mai târziu, însă, au primit un telefon de la poliția din San Francisco. Fiul lor murise. Era vorba de sinucidere.
Loviți de durere, părinții au zburat la San Francisco. Au mers la morgă pentru recunoașterea cadavrului. Au confirmat: era fiul lor. Dar spre surprinderea lor, și-au dat seama de un fapt, de care ei nu avuseseră cunoștință: fiul lor avea doar o mână și un picior.