Dumnezeu a luat o mână de lut şi apoi alta, până când în faţa Lui zăcea o formă fără viaţă. Toţi locuitorii Grădinii s-au oprit să asiste la eveniment. Vulturii s-au înălţat. Girafele şi-au întins gâturile. Copacii s-au plecat. Fluturii au încremenit pe petalele florilor şi au privit.
– Mă vei iubi, natură, pentru că aşa ai fost creată, a spus Dumnezeu. Mi te vei supune, Universule, pentru că acesta este scopul tău. Veţi reflecta slava Mea, ceruri, pentru că aceasta este menirea voastră. Dar acesta va fi ca Mine. Va putea să aleagă.
Într-o tăcere mormântală Creatorul s-a pogorât în Sine şi a scos la iveală ceva nemaivăzut până atunci. O sămânţă.
– Se numeşte alegere, a spus Dumnezeu.
Creaţia privea în tăcere forma fără viaţă din ţărână.
Un înger vorbi:
– Dar dacă el….
– Va alege să nu mă iubească? continuă Creatorul.
– Vino, îţi voi arăta.
Neînlănţuiţi de timp, Dumnezeu şi îngerul au păşit în sfera viitorului.
– Uite, acolo, fructele alegerii, cele amare şi cele dulci.
Îngerului i s-a tăiat respiraţia. Vedea dragoste necondiţionată, devotament profund, dorinţă de iubire. Nu mai văzuse niciodată aşa ceva. Simţi dragostea Adamilor, auzi bucuria Evelor şi a fiicelor lor. Vedea hrană şi poveri împărtăşite. Absorbi cu toată fiinţa lui bunătatea, şi se minuna de căldura sufletului uman.
– N-am mai văzut atâta frumuseţe niciodată, Doamne. Cu adevărat aceasta este cea mai minunată creaţie a Ta.
– O, dar n-ai văzut decât frumuseţea. Acum priveşte urâciunea.
Un nor îi învălui.
Apoi îngerul întrebă îngrozit:
– Ce este aceasta?
Creatorul spuse un singur cuvânt:
– EGOISM.
Îngerul rămase înmărmurit în timp ce înaintea lui se desfăşurau secole de respingere. Nu mai văzuse niciodată atâta urâciune. Inimi putrede. Promisiuni încălcate. Loialităţi uitate. Copiii Creatorului hoinărind prin labirintele păcatului.
– Acesta este rezultatul alegerii? întrebă îngerul.
– Da.
– Te vor uita, Doamne?
– Da.
– Te vor respinge?
– Da.
– Nu se vor întoarce niciodată la Tine?
– Unii da, cei mai mulţi, nu.
– Ce trebuie să faci ca să Te asculte?
Creatorul a păşit departe, în viitor, şi s-au aşezat la poalele unui copac. Un copac ce curând va deveni o iesle. Încă de pe atunci Creatorul simţea mirosul fânului ce-l va înconjura. Încă un pas în viitor şi se aflau în faţa unui alt copac. Stătea singur, încăpăţânatul rege al unui deal golaş. Trunchiul îi era gros şi lemnul îi era tare. În curând va fi tăiat. În curând va fi cioplit şi înfipt în inima stâncoasă a unui deal. Şi în curând Creatorul va fi răstignit pe el.
– Te vei coborî acolo? întrebă îngerul.
– Da.
– Nu este altă cale?
– Nu.
– Dar nu va fi mai uşor să nu plantezi sămânţa? Nu va fi mai uşor să nu pui în el posibilitatea alegerii?
– Ar fi, spuse încet Creatorul. Dar îndepărtând alegerea, îndepărtezi dragostea.
Apoi, a privit scena propriei Sale crucificări. Trei oameni pe trei cruci. Cu braţele întinse. Cu capetele aplecate. Gemând împreună cu vântul. Oameni îmbrăcaţi în haine soldăţeşti stăteau pe pământ în apropierea celor trei răstigniţi. Jucau jocuri în noroi şi râdeau. Oameni îmbrăcaţi în religie stăteau la o parte. Zâmbeau. Arogant, batjocoritor. Credeau că L-au protejat pe Dumnezeu răstignind acest impostor. Femei îmbrăcate în jale, zăceau la picioarele dealului. Fără grai. Cu feţele brăzdate de lacrimi. Cu ochii în pământ. Una dintre ele şi-a pus mâna în jurul alteia încercând să o convingă să plece.
– Voi rămâne, spuse ea încet, voi rămâne.
Tot cerul s-a ridicat gata de luptă. Natura s-a pregătit să-I sară în ajutor. Dar Creatorul n-a dat nici o poruncă.
– Lucrul acesta trebuie făcut… a spus Dumnezeu şi s-a retras.
Dar păşind în timp a auzit strigătul ce-l va scoate într-o zi:
– Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit?
S-a cutremurat la vederea agoniei de mâine.
Îngerul a vorbit din nou:
– Dar va fi mai puţin dureros…..
Dumnezeu l-a întrerupt blând:
– Dar nu va fi dragoste.
Au păşit din nou în grădină. Creatorul şi-a privit îngândurat creaţia. Un val de dragoste a izbucnit din El. Murise pentru creaţia Sa înainte să-I dea viaţă. Dumnezeu s-a plecat peste faţa modelată din lut şi a suflat. Noroiul s-a mişcat pe buzele noii creaţii. Pieptul i s-a ridicat, iar lutul a crăpat. Obraji i s-au îmbujorat. Un deget i s-a mişcat. Un ochi i s-a deschis. Dar mai minunată decât viaţa trupului a fost viaţa spiritului. Cei ce vedeau ceea ce nu se vedea li s-a tăiat respiraţia. Poate că vântul a fost primul. Poate că ce au văzut stelele atunci le-a făcut să clipească veşnic.
Un înger a şoptit:
– Este…. Seamănă atât de mult cu…. este El.
Îngerul nu vorbise despre trup. Se uita înăuntru, vedea sufletul.
– Este veşnic a şoptit altul.
În om, Dumnezeu pusese o sămânţă divină. O sămânţă a Sinelui. Sămânţa alegerii. Dumnezeul puterii crease cea mai puternică fiinţă de pe pământ. Şi Cel ce a ales să-şi iubească creaţia crease ceva ce-L putea iubi în schimb.
Acum este rândul nostru!
Foto: wikimedia.org