La început îl vedeam pe Dumnezeu ca pe un observator, ca pe un judecător, care-mi contabilizează lucrurile pe care le făceam greșit. El era undeva acolo, ca un fel de Președinte. Îl recunoșteam când priveam tabloul, dar nu-l cunoșteam deloc.
Puțin mai târziu, când mi-am dat seama de puterile mele viața a început să-mi apară ca fiind asemănătoare cu mersul pe o bicicletă cu 2 locuri și am observat că Dumnezeu era pe scaunul din spate ajutându-mă la pedalat.
Nu știu exact când El mi-a sugerat să schimbăm locurile, dar viața, începând de atunci n-a mai fost la fel.
Când aveam eu controlul, eu știam drumul. Era plictisitor, dar previzibil.
Dar când El a preluat conducerea, L-am văzut că știa scurtături încântătoare, peisaje uimitoare, locuri stâncoase uneori, și toate acestea erau parcurse la viteze amețitoare. Tot ce puteam face era să mă țin bine! Cu toate că părea nebunește, El continua să-mi spună, “Pedalează, pedalează!”
Am început să mă îngrijorez întrebând: “Unde mă duci, Doamne?” El îmi zâmbea și nu-mi răspundea. Atunci m-am descoperit încrezându-mă în El. Curând am uitat de plictiseala vieții mele și am pornit într-o aventurã. Iar când îi spuneam “Doamne, sunt speriat”, El se înclina în spate și-mi mângâia mâna.
La început, nu m-am încrezut în El, în a-L lăsa să-mi controleze viața. Am crezut că mi-o va frânge.
Dar El știa secretele mersului cu bicicleta, știa cum să ia o curbă strânsă, cum să ocolească pietrele prea mari pentru mine, cum să sară peste pasajele înfricoșătoare.
Așa am învățat să tac și să pedalez chiar și prin locurile cele mai ciudate; și-am învățat chiar să mă bucur de priveliște, de briza răcoroasă ce-mi inunda fața, în prezența Marelui meu Prieten.
Iar când simt că nu mai pot, că nu mai rezist, El zâmbește și-mi spune: “Pedalează!”
Foto: http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/9/96/Bike_for_four.jpg