Chiar şi vulturii au nevoie de un impuls.
Vulturul – mamă îşi împingea cu blândeţe puii spre marginea cuibului. Inima ei era încolţită de emoţii contradictorii când îşi vedea puii opunând rezistenţă.
De ce încântarea zborului trebuie să înceapă cu frica căderii? gândi ea. Această întrebare de veacuri, este tot fără răspuns.
Cuibul ei era aşezat pe un vârf de stâncă deasupra hăului. Dedesubt nu era decât aerul care să umfle aripile puilor ei.
Dar dacă de data aceasta experimentul nu va reuşi? Dacă puii vor cădea şi se vor zdrobi de stâncă?
În ciuda fricii, vulturul-mamă ştia că sosise ceasul. Misiunea ei de părinte nu era îndeplinită complet. Îi mai rămăsese o singură sarcină – să-şi împingă puii, să le dea impulsul final. Vulturul şi-a strâns tot curajul ascuns într-o înţelepciune lăuntrică. Până când puii ei nu-şi descopereau aripile, viaţa lor nu avea nici un scop. Până când nu învăţau să plutească în aer, nu aveau cum să reuşească să-şi înţeleagă rostul de a fi un vultur. Impulsul final era darul cel mai bun pe care îl putea oferi. Era actul suprem de iubire ce-l putea oferi.
Aşa că, unul câte unul, puii au fost împinşi afară din cuib… Şi atunci au învăţat să zboare. De ce încântarea zborului trebuie să înceapă cu frica căderii? … Nu ştiu! Eşti cumva astăzi într-o situaţie asemănătoare? Te împinge cumva Dumnezeu în afara cuibului tău confortabil? Dacă da, nu avea teamă! Înainte ca Dumnezeu „să termine” cu tine, vei înţelege şi vei zbura!